Nu-mi mai spune ca mă iubeşti. M-am săturat să aud aceste două cuvinte „Te iubesc!” şi să nu ştiu ce înseamnă. Mă iubeşti cu adevărat? Nu mă iubeşti. De ce? Îţi spun eu: pentru că iubirea nu se descrie în cuvinte. Iubirea se simte, se demonstrează prin fapte. Nu-mi place să mi se spună toată ziua că sunt iubită. Nu mai vreau cuvinte. Cuvintele mă fac doar să-mi pierd mintea şi să le cad pradă frumuseţii lor. Cuvintele mă îmbată cu parfumul lor înşelător, la fel ca florile otrăvitoare care-şi ademenesc prada cu mireasma lor. Daca mă iubeşti, demonstrează-mi. Nu încerca să mă minţi. Vinovăţia, poate, va apăsa greu pe umerii tăi, la un moment dat. Şi cred că asta ştii şi tu: atunci voi fi departe. Demonstrează-mi că mă iubeşti! Fă-mă să simt asta. Nu pretinde doar să te cred. Am mare nevoie de dovezi de iubire…de multe.
Mai stii cum arat? Ai putea sa ma identifici intr-o poza sau sa-ti aduci aminte de mine asa cum eram odata? Eu cred ca nu. Pentru ca nu mai stii nimic. Ai lasat totul in urma si ai plecat, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, ca si cum nici macar nu ai trecut vreodata pe aici. Ai lasat in urma ta o lume intreaga, o lume care nu a fost destul de incapatoare pentru tine, o lume de care ai decis sa te rupi, o lume pe care o vei recupera greu. Ai uitat ca, odata, locul acesta te-a primit cu bratele deschis, ti-a imortalizat zambetul intr-o poza care probabil sta acum aruncata intr-un sertar, sau ti-a sters lacrimile de pe obraz. Ai uitat ca aici ai invatat sa zbori, sa gandesti cu inima, sa razi cu pofta. Ai uitat tot! Iti dai acum seama ca esti o straina? Ca nimic nu mai miroase a tine, ca nimic nu-ti mai poarta amprenta? Ai uitat tot!
Imi place mult sa scriu. Scriu ce-mi vine pe moment. Scriu ce vreau, cum vreau, cand vreau. Sunt insa doar un amator, nu pot spune ca sunt “scriitoare”. Dar ca orice om, imi place cand munca mea este apreciata de ceilalti. Aceasta apreciere face pentru mine mai mult decat las sa se vada.
Majoritatea poeziilor mele sunt insipirate din realitate, din fapte reale, nu neaparat traite de mine. Ieri am facut o poezie pentru doua persoane pe care le consider prietenii mei.
Poezia suna asa:
“Amintire…
O seara,
Un film,
O atingere.
Noi.
O promisiune,
Cateva mesaje,
Sperante.
Asteptare.
Asteptarea care te-a facut sa visezi,
Asteptarea care ti-a dat sperante,
Asteptarea care m-a pus pe ganduri.
Eu am ramas cu picioarele pe pamant
Si involuntar (sau nu) te-am facut sa speri
La ceva ce, poate, nu are sanse de reusita.
Masaj.
Palmele tale
Ating usor pielea mea.
Degetele tale
Deseneaza forme pe spatele meu.
Inchid ochii.
Incerc sa uit ca lumea
Se invarte in jurul nostru.
Noi.
Noi doi.
Un pat.
O lumina difuza a televizorului.
Imi plimb mainile prin parul tau,
Palma ta se sprijina pe pulpa mea.
Zambesc.
Vreau.
Nu vreau.
Imi place.
Dar stiu ca exista ceva care ma impiedica.
Ceva care nu ma lasa sa ma trezesc din vis
Si sa cred ca totul a fost adevarat.
Eu.
Tu.
Noi.
O amintire…
Nimic…”
Si reactia lor:
El: “da deci ai talent”; “daca vrei sa publici o carte eu iti fac ilustratiile:D”; “nimeni nu a mai scris o poezie despre mine:X iti multumesc:*”; “e mai misto decat Blaga”.
Ea: “doamne.... ralu.. iti trebuie un premiu”; “nu cred ca puteai reda mai bine tot ce s-a intamplat acolo”; “pe bune.. e super”.
Nu cred ca am facut ceva nemaipomenit, si nici ca sunt buna in ceea ce fac. Dar aprecierile lor conteaza mult mai mult decat ei pot crede. Si pentru asta le multumesc! (Si chiar daca nu pare, ii iubesc deja pe amandoi)
“O zi normala....ca alte zile, dar totusi ceva special, simteam ca in acea zi ceva se va intampla…..si s-a intamplat….a venit la mine…neam sarutat obrajii...s-a inrosit, am intrat in casa…stiam ca am uitat ceva, am luat un scaun si m-am pus in fata ei, o priveam, ii admiram splendoarea si m-a intrebat duios si cu un zambet care te imbie la visare "ce e ?" , iar eu i-am raspuns timid "nimic" ce fraier….in loc sa ii spun cat de frumos este chipul ei ….in loc sa ii spun cat de mult imi plac ochii ei mari si plini de caldura…i-am raspuns un simplu si penibil "nimic" au trecut cateva minute fara sa ne spunem nimic unul celuilalt…apoi s-a apropiat de mine si a inceput sa imi mangaie parul, cu fiecare mangaiere simteam ca plutesc tot mai departe….am inceput sa visez….dar a venit prietenul pe care il asteptam, iar ea si-a continuat mangaierile suave.
Am iesit pe poarta..acelasi zambet calduros ii acoperea chipul, aceeasi bucurie accentuata ii stapanea privirea….am plecat spre locul in care se tinea spectacolul, pe drum ne-am mai intalnit cu cativa prieteni, am ajuns la acel spectacol mult asteptat….era multa lume, toti cei de acolo se distrau ….nu era pic de tristete pe chipurile lor….
S-a lasat seara, muzica rasuna, lumea dansa….ea nu se simtea in largul ei….am observat acest lucru si am incercat sa o inveselesc….am dansat cu ea cateva minute..…si dintr-o data….muzica s-a oprit…nu mai dansa nimeni in jurul nostru, nu mai era nimic….imi simteam inima zvacnind cu putere, s-a intors spre mine, m-a privit cu ochii ei mari si caprui, si fara sa vreau…fara sa stiu ce fac….ne-am apropiat unul de celalalt iar buzele noastre s-au lipit intr-un cerc de foc….simteam caldura ei…simteam cum ii bate inima….simteam ca ii e teama…dar in acelasi timp vrea…a fost ca intr-un basm…ca o poveste….
S-a terminat spectacolul, am condus-o acasa…o tineam de mana…si in noapte…ne-am sarutat din nou…am simtit ceva special….apoi a plecat…a disparut in noaptea de dupa usa de la intrare…am plecat ingandurat ….si fericit….si inima mea tot nu se oprea din cele 200 de batai pe secunda…a fost minunat a fost uimitor…a fost magie ….
Viata mereu este magica….trebuie doar sa stii din ce parte sa privesti…
Pentru tine, iubito :X”
Iti multumesc. Iti multumesc pentru ca m-ai facut sa zambesc. Iti multumesc ca tii la mine. Dar oare voi reusi sa te rasplatesc la fel? Voi stii oare sa te iubesc la fel cum ma iubesti tu?...
Do you remember when we first…? Iti amintesti cand ne-am sarutat prima data? Era sfarsitul iernii. Februarie. 3 sau 4 februarie. Seara. Te-ai uitat in ochii mei. Ti-ai incolacit bratele in jurul taliei mele. Eu eram agatata de gatul tau. Te priveam si eu in ochi. Ratiunea mea nu concepea posibilitatea unui sarut. Insa ceva m-a impins sa cad prada dorintei. “Macar o data. Acum. Si porma' uitam tot, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat” mi-ai spus. Si m-ai sarutat. Te-am lasat. Apoi, am avut puterea de a ma dezlipi de buzele tale. Si ai plecat. Nu m-am impotrivit. Acum sunt stapana buzelor tale din nou. Inca imi mai aduc aminte acea zi. But you? Do you remember?
“Adolescenţă” nu este doar încă un simplu cuvânt, aruncat pe pagina dicţionarului. Nu. Adolescenţa nu este doar încă o perioadă a vieţii noastre. Adolescenţa este “acea perioadă”. Este cea mai importantă. Nu vreau acum s-o analizez, să încep să concept teorii. În nici un caz. Adolescenţa este perioada care merită trăită la maxim, zi după zi, dar frumos, cu cap, fără să facem ceva de care să ne fie ruşine mai târziu. În cele ce urmează aş vrea să descriu această perioadă aşa cum o văd eu, încă un adolescent. Nu voi ţine seama de indicaţiile profesoarei care ne certa mereu că nu avem ordine în idei, că nu respectăm modelul după care se concepe un eseu, un text argumentativ, pentru că nu asta îmi propun. Îmi voi lăsa deci gândurile sa curgă sub formă de cuvinte, aşa cum vor ele, fără să ţin cont de reguli.
“Adolescenţa nu este doar o perioadă importantă a vieţii, ci şi singura perioadă când putem vorbi despre viaţă în sensul complet al cuvântului” afirma Michel Houellebecq. Sunt complet de acord cu această afirmaţie. Adolescenţa este perioada schimbărilor, atât fizice cât şi psihice. Începem să ne dezvoltăm, să gândim diferit, să avem propriile convingeri, idei. Acum este perioada în care părinţii nu mai pot avea atât de mult control asupra noastră, este perioada în care începem să ne autoeducăm. Şi da. Este o perioadă dificilă. Dar dificil de frumoasă. Adolescenţa este perioada în care ne simţim capabili să mutăm munţii din loc, doar pentru a lupta pentru ceea ce ne dorim, doar pentru a ne face auziţi. Este perioada în care primii fiori ai dragostei ne sagetează inima ca nişte suliţe ascuţite, făcându-ne să visăm, să ne simţim vulnerabili, dezbrăcaţi de sentimente în faţa persoanei iubite. Este perioada în care avem curajul să ne avântăm în viaţă cu capul înainte, fără teamă şi să ne asumăm riscuri, conştienţi fiind că poate vom avea de suferit. Adolescenţa este perioada în care ne simţim nişte mici genii neînţelese şi avem puterea de a ne lupta cu morile de vânt pentru ceea ce credem, pentru ceea ce ne dorim. Este perioada în care visele prind contur sau se pot prăbuşi, sfărâmându-se în mii de bucăţele. Este perioada în care suferim, dar de fiecare dată găsim puterea să ne ridicăm, să ne ştergem de praf şi să mergem mai departe. Este perioada în care avem parte de multe conflicte cu părinţii, fiecare susţinându-şi ideile sus şi tare. Este perioada în care, în unele cazuri, adultul de lângă noi nu are timp de “prostiile noastre” şi trebuie să ne răspundem noi înşine la propriile întrebări. Este perioada cea mai activă a vieţii noastre. Ne descoperim pe noi înşine, câte puţin în fiecare zi, ca după o perioadă de timp, să ne dăm seama că nu ştim nimic, şi că mai avem multe de învăţat, de desluşit. Adolescenţa este acea perioadă în care ne facem cunoscută lumii latura rebelă a personalităţii noastre. Este perioada în care vrem de evadăm, în care vrem să ne descătuşăm din lanţurile societăţii mult prea poluată de oameni trişti şi de mentalităţi învechite. Este perioada în care ne încearcă mii de gânduri, de sentimente, de trăiri, care ne invadează fraudulos mintea si inima, făcându-ne să ne simţim, de multe ori, neputincioşi.
Stând şi gândindu-mă acum ce aş mai putea scrie, cum să-mi organizez şi să le dau contur ideilor mele, mi-a trecut prin minte un gând: oare pe vremea părinţilor, a bunicilor, oamenii aveau o asemenea perspectivă asupra adolescenţei, ca cea pe care o avem noi, adolescenţii de azi? Hmmm. Cred că s-au schimbat multe de atunci. Pe atunci, baieţii încă cereau fetelor prientenia, privindu-le în ochi. Acum, vrăjesc pe messenger, ascunzându-se sub un pseudonim, în faţa unui ecran. Şi de ce să nu recunosc, şi eu fac parte din generaţia de azi, şi cam la fel procedez. Dar asta este, fiecare cu timpurile în care trăieşte. Nu ştiu dacă e bine sau rău. Tot ce pot să zic e că pe atunci, ei îşi trăiau copilăria aşa cum trebuie. Pe atunci bănuiesc că virginitatea fetei înainte de nuntă era ceva foarte important. Acum, fetele işi încep viaţa sexuală şi la 13 ani, uitând să copilărească, aruncând la gunoi inocenţa, Si a cui este vina? A lor. A lor şi a influenţei puternice din partea mass-mediei care promoveză sexul ca pe o “altă chestie în plus”. Nu spun că sunt de acord cu mentalitatea de atunci, dar nu prea sunt de acord cu felul in care s-a denaturant această etapă a adolescenţei. Atunci, tinerii se căsătoreau in jurul vârstei de 20 de ani. Acum, puţini sunt cei care fac astăzi acest pas important la această vârstă. De ce? Pentru că mulţi şi-au dat seama că e mai bine să aştepte până sunt complet siguri de ceea ce vor. Şi sunt de acord cu asta. Cred că e mai bine să înveţi, să urmezi o facultate, să-şi clădeşti un viitor, să-şi trăieşti tinereţea, să te bucuri de libertatea de care ai parte la această vârstă, apoi să te gândeşti să-ţi întemeiezi o familie. Şi cred că ar mai fi diferenţe între generaţiile de atunci şi cele de acum, dar nu-mi mai vin în minte acum. Dar nu doar adolescenţii din generaţii diferite sunt diferiţi. Şi adolescenţii din aceeaşi generaţie sunt diferiţi. La training-ul de sanatate mintală la care am avut plăcerea să pariticip, am întâlnit adolescenţi foarte diferiţi. Mi-a plăcut însă că, acele diferenţe dintre noi nu a transformat experienşa într-un dezastru, ci, din contră, ne-am completat unul pe altul, atât cât s-a putut şi cred că am făcut treabă bună.
Adolescenţa. Poate fi ca un curcubeu pe albastrul cerului, lăsat în urmă de norii din care s-a scurs ploaia. Un amalgam de amintiri, de zâmbete, lacrimi, certuri, prieteni, iubiri, sentimente. Un izvor de fericire pentru cine apreciază această vârstă. Adolescenţa nu poate fi descrisă aşa, ca şi cum ar fi un subiect comun. Mi se pare imposibil să descriu adolescenţa, şi să fiu sigură că nu am omis nimic. Fiecare trăieşte diferit, fiecare are propria lui viziune asupra adolescenţei. Eu doar mi-am spus-o pe a mea. Nu e completă, ştiu. Dar mi-e teamă că nu voi ştii să-mi fac ordine în idei şi voi uita să fiu coerentă.
Adolescenţa trebuie trăită aşa cum e. Cu părţile ei bune şi mai puţin bune. Dar este foarte important să ţinem minte un lucru: “Ziua în care nu am râs e o zi pierdută!”
