Imi place mult sa scriu. Scriu ce-mi vine pe moment. Scriu ce vreau, cum vreau, cand vreau. Sunt insa doar un amator, nu pot spune ca sunt “scriitoare”. Dar ca orice om, imi place cand munca mea este apreciata de ceilalti. Aceasta apreciere face pentru mine mai mult decat las sa se vada.
Majoritatea poeziilor mele sunt insipirate din realitate, din fapte reale, nu neaparat traite de mine. Ieri am facut o poezie pentru doua persoane pe care le consider prietenii mei.
Poezia suna asa:
“Amintire…
O seara,
Un film,
O atingere.
Noi.
O promisiune,
Cateva mesaje,
Sperante.
Asteptare.
Asteptarea care te-a facut sa visezi,
Asteptarea care ti-a dat sperante,
Asteptarea care m-a pus pe ganduri.
Eu am ramas cu picioarele pe pamant
Si involuntar (sau nu) te-am facut sa speri
La ceva ce, poate, nu are sanse de reusita.
Masaj.
Palmele tale
Ating usor pielea mea.
Degetele tale
Deseneaza forme pe spatele meu.
Inchid ochii.
Incerc sa uit ca lumea
Se invarte in jurul nostru.
Noi.
Noi doi.
Un pat.
O lumina difuza a televizorului.
Imi plimb mainile prin parul tau,
Palma ta se sprijina pe pulpa mea.
Zambesc.
Vreau.
Nu vreau.
Imi place.
Dar stiu ca exista ceva care ma impiedica.
Ceva care nu ma lasa sa ma trezesc din vis
Si sa cred ca totul a fost adevarat.
Eu.
Tu.
Noi.
O amintire…
Nimic…”
Si reactia lor:
El: “da deci ai talent”; “daca vrei sa publici o carte eu iti fac ilustratiile:D”; “nimeni nu a mai scris o poezie despre mine:X iti multumesc:*”; “e mai misto decat Blaga”.
Ea: “doamne.... ralu.. iti trebuie un premiu”; “nu cred ca puteai reda mai bine tot ce s-a intamplat acolo”; “pe bune.. e super”.
