M-ai târât prin mocirla sufletului tău,
Mi-ai otrăvit inocenţa cu veninul cuvintelor tale,
Mi-ai spintecat carnea cu tăişul ochilor tăi,
M-ai lăsat pradă monştrilor imaginaţiei tale.
Mi-ai spânzurat puritatea ochilor de catargul ipocriziei,
Mi-ai zgâriat lacrimile cu ghiarele minţii tale,
M-ai îngenuncheat umilitor cu lama aspră a ţipătului tău,
Mi-ai supt viaţa din trup cu buzele tale de un roşu malefic.
M-ai omorât!
Mă doare trupul tot.
Năprasnici, norii se sparg în ochii mei.
M-am uitat într-o altă lume,
Mi-am pierdut paşii în timp.
Lasă-mă să ţip
Şi nu mă întrerupe nicio secundă.
Mi-am adunat în glas toată durerea,
Te-am îngropat în cimitirul albastru al suferinţei mele.
Şirea spinării îmi sfâşie carnea spatelui.
Aripi cu parfum de ceaţă îmi bandajează rănile,
Venele nu mai picură sânge,
Ci lacrimi şi durere.
Nu mai vreau decât sâ mâ înec
În aburul ce-ţi iese din nări,
Să mă pierd în trupul tău malefic
Şi să-ţi bântui gândurile zi şi noapte.
Nu-mi mai spune ca mă iubeşti. M-am săturat să aud aceste două cuvinte „Te iubesc!” şi să nu ştiu ce înseamnă. Mă iubeşti cu adevărat? Nu mă iubeşti. De ce? Îţi spun eu: pentru că iubirea nu se descrie în cuvinte. Iubirea se simte, se demonstrează prin fapte. Nu-mi place să mi se spună toată ziua că sunt iubită. Nu mai vreau cuvinte. Cuvintele mă fac doar să-mi pierd mintea şi să le cad pradă frumuseţii lor. Cuvintele mă îmbată cu parfumul lor înşelător, la fel ca florile otrăvitoare care-şi ademenesc prada cu mireasma lor. Daca mă iubeşti, demonstrează-mi. Nu încerca să mă minţi. Vinovăţia, poate, va apăsa greu pe umerii tăi, la un moment dat. Şi cred că asta ştii şi tu: atunci voi fi departe. Demonstrează-mi că mă iubeşti! Fă-mă să simt asta. Nu pretinde doar să te cred. Am mare nevoie de dovezi de iubire…de multe.
De ce încercaţi să distrugeţi amintirea unui frumos episod? De ce aruncaţi cu noroi unul în altul? De ce nu ştiţi să respectaţi ceea ce a fost? De ce nu vreţi să încheiaţi frumos, ca doi oameni civilizaţi, această etapă din viaţa voastră care v-a făcut atât de fericiţi? Sunteţi cam bătuţi în cap, ştiţi asta? Nici unul dintre voi nu e în stare să recunoască că a greşit, nici unul dintre voi nu e în stare sa lase orgoliul deoparte şi să meargă mai departe, fără resentimente. Nu e atât de greu. Serios. Totul depinde de voinţa şi de puterea voastră.
Nu distrugeţi ceva de care o să vă aduceţi aminte toată viaţa!
P.S: Asta vă spune un om care nu a avut norocul să aveţi ce aţi avut voi! (şi ar trebui să mă luaţi în serios)
Acum esti doar o straina.
Mai stii cum arat? Ai putea sa ma identifici intr-o poza sau sa-ti aduci aminte de mine asa cum eram odata? Eu cred ca nu. Pentru ca nu mai stii nimic. Ai lasat totul in urma si ai plecat, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, ca si cum nici macar nu ai trecut vreodata pe aici. Ai lasat in urma ta o lume intreaga, o lume care nu a fost destul de incapatoare pentru tine, o lume de care ai decis sa te rupi, o lume pe care o vei recupera greu. Ai uitat ca, odata, locul acesta te-a primit cu bratele deschis, ti-a imortalizat zambetul intr-o poza care probabil sta acum aruncata intr-un sertar, sau ti-a sters lacrimile de pe obraz. Ai uitat ca aici ai invatat sa zbori, sa gandesti cu inima, sa razi cu pofta. Ai uitat tot! Iti dai acum seama ca esti o straina? Ca nimic nu mai miroase a tine, ca nimic nu-ti mai poarta amprenta? Ai uitat tot!
