M-ai târât prin mocirla sufletului tău,
Mi-ai otrăvit inocenţa cu veninul cuvintelor tale,
Mi-ai spintecat carnea cu tăişul ochilor tăi,
M-ai lăsat pradă monştrilor imaginaţiei tale.
Mi-ai spânzurat puritatea ochilor de catargul ipocriziei,
Mi-ai zgâriat lacrimile cu ghiarele minţii tale,
M-ai îngenuncheat umilitor cu lama aspră a ţipătului tău,
Mi-ai supt viaţa din trup cu buzele tale de un roşu malefic.
M-ai omorât!
Mă doare trupul tot.
Năprasnici, norii se sparg în ochii mei.
M-am uitat într-o altă lume,
Mi-am pierdut paşii în timp.
Lasă-mă să ţip
Şi nu mă întrerupe nicio secundă.
Mi-am adunat în glas toată durerea,
Te-am îngropat în cimitirul albastru al suferinţei mele.
Şirea spinării îmi sfâşie carnea spatelui.
Aripi cu parfum de ceaţă îmi bandajează rănile,
Venele nu mai picură sânge,
Ci lacrimi şi durere.
Nu mai vreau decât sâ mâ înec
În aburul ce-ţi iese din nări,
Să mă pierd în trupul tău malefic
Şi să-ţi bântui gândurile zi şi noapte.
Nu-mi mai spune ca mă iubeşti. M-am săturat să aud aceste două cuvinte „Te iubesc!” şi să nu ştiu ce înseamnă. Mă iubeşti cu adevărat? Nu mă iubeşti. De ce? Îţi spun eu: pentru că iubirea nu se descrie în cuvinte. Iubirea se simte, se demonstrează prin fapte. Nu-mi place să mi se spună toată ziua că sunt iubită. Nu mai vreau cuvinte. Cuvintele mă fac doar să-mi pierd mintea şi să le cad pradă frumuseţii lor. Cuvintele mă îmbată cu parfumul lor înşelător, la fel ca florile otrăvitoare care-şi ademenesc prada cu mireasma lor. Daca mă iubeşti, demonstrează-mi. Nu încerca să mă minţi. Vinovăţia, poate, va apăsa greu pe umerii tăi, la un moment dat. Şi cred că asta ştii şi tu: atunci voi fi departe. Demonstrează-mi că mă iubeşti! Fă-mă să simt asta. Nu pretinde doar să te cred. Am mare nevoie de dovezi de iubire…de multe.
