Hoţii de frumuseţe - Pascal Bruckner

"Frumuseţea este oare o crimă? Trebuie să pedepsim fiinţele superbe pentru că ne expun la spectacolul perfecţiunii lor? Undeva, la graniţa dintre Franţa şi Elveţia, trei oameni pun la cale un complot împotriva frumuseţii. Să fie la mijloc doar izbucnirea halucinatorie a unei perversiunii sadice? Nici vorbă. Avem de-a face cu o doctrină şi aplicarea ei obstinantă: complotiştii văd în frumuseţea inegal distribuită o inechitate ce trebuie eliminată. Ei capturează fete superbe, a căror prezenţă are asupra semenilor lor un efect aproape hipnotic, le închid într-o grotă din inima muntelui ţi le supun unui lung tratament de teroare pur psihică. Complet izolate fizic, văduvite de percepţia scurgerii timpului, dar, mai ales, private de privirile celorlalţi, ale se transformă, după nici doi ani, în nişte bătrânele cu trupuri deformate şi minţi rătăcite.

O viziune de apocalips? Mai degrabă un basm filosofic şi totodată scânteietor thriller ce dozează perfect suspansul, erotismul, teroarea. Pascal Bruckner ştie să planteze violenţa anomaliei şi cruzimea detaliului pervers într-un discurs impecabil, înzestrat cu splendoare stilistică şi rigoare logică."

Nu a fost nevoie să citesc mai mult şi am ştiu că aceasta va fi cartea pe care o vreau neapărat. Şi a mea a fost. Şi a fost dragoste la prima citire. Şi citesc, citesc, citesc şi între timp mai scriu câte ceva.

“Zarurile au fost aruncate şi din acel moment am devenit prizonierul ei.” În animalica bătălie dintre sexe, autorul aruncă femeia pe post de prădător şi pe bărbat pe post de pradă, încălcând astfel regula cum că femeia este subjugată bărbatului. Asemenea unei opera de artă, Bruckner decorează femeia (personajul Helen) cu un simţ al puterii foarte puţin tolerat de alţii, îi acordă totală libertate în gesture şi acţiuni.

“Benjamin, vrei să mă dezbraci te rog?

Să vă dezbrac? De ce?

Am chef să stau goală în faţa dumitale.”

Simţul umorului şi gravitatea unui discurs mereu bine pus la punct se împletesc spectaculos în caracterul acestui personaj. Înzestrată cu o nonşalanţă impresionantă, adusă la viaţa, această femeie ar safisface şi cele mai rafinate gusturi masculine. “Ştiinţa ei de a trăi în societate se rezuma la această maximă: să aleagă partea cea mai bună din fiecare lucru, să transforme cea mai măruntă clipă într-un prilej de bucurie.” – acest cliseu abracadabrant vine ca o completare a operei de artă desăvârşită în Helen.

Pe de altă parte, o regăsim pe Mathilde, cea de-a doua naratoare a carţii (primul fiind Benjamin, cel care povesteşte prin ce a trecut). Aceasta, în comparaţie cu Helen, se lasă subjugată de puterea masculină, este aproape incapabilă să ducă singură povara unei meserii nedorite şi a unui bărbat care o înşală – “Putea să facă din mine tot ce voia.” Înclin chiar să afirm că Helen este varianta feminină a lui Benjamin.

Este genul de carte care te face să nu o mai laşi din mâini până nu-i devorezi fiecare literă. Întâi începi să citeşti din curiozitate, continui din plăcere şi apoi pe la jumătatea cărţii, când deja citeai doar ca să o termini mai repede, începe adevărata acţiune, care te face prizonierul unor foi de hârtie decorate cu cea mai mare dăruire de o poveste incredibilă, ce se dezbracă de secrete şi de adânceşte în mister chiar în faţa ochilor tăi. În minte ţi de derulează imagini al unui posibil thriller si dorinţa arzătoare de a afla deznodământul te macină şi te obligă să nu laşi cartea jos. Citind mai departe, îţi vine în minte povestea contesei Elizabeth Báthory: “Ei bine, prizonierele din pivniţele noastre se evaporă şi ele, la fel ca un parfum, veştejindu-se exală o aromă. Această aromă, noi o canalizăm printr-o conduct care o transport până la nişte ventile din care Francesca, Raymond şi cu mine respirăm tinereţea care se duce. Aceste inhalaţii ne revigorează la rândul nostrum.”

Ceea ce este iarăşi fascinant la această carte este modul în care sunt “racolate” tinerele fete pentru a fi închise. Modul de a prezenta cu lux de amănunte fiecare pas te face să te întrebi dacă şi ţie ţi se poate întâmpla asta, te propulsează într-o atmosferă ostilă, dar în acelaşi timp incitantă. Mai că îţi imaginezi un Sherlock Holmes îngropat în hârtii, analizând viaţa viitoarei deţinute, ca mai apoi să o urmărească aşa cum tigrul îşi urmăreşte prada: într-o linişte de mormânt.

Singurul lucru vag în această carte este însăşi tema ei – frumuseţea. Autorul omite să o definească, lăsând astfel loc de interpretări. Cum poţi afirma că cineva e frumos sau urât, dacă nu prin prisma gusturilor tale? Frumuseţea este deci un lucru subiectiv, prin urmare tind să apreciez că acesta este punctul slab al cărţii (sunt deschisă însă la alte păreri care, poate, mă vor face să-mi schimb punctual de vedere).

Sfârşitul e însă lipsit de dinamicitate, realizându-se astfel un mare contrast între acţiune şi deznodământ. După o asemenea desfăşurare de forţe te aştepţi la un final spectaculos, măreţ. Nu este însă aşa. Totul redevine subjugat cotidianului, banalului, lucrurile reintrând pe făgaşul lor natural.

Toate acestea fiind spuse, recomand sincer această carte. Este foarte interesantă şi se citeşte dintr-o îmbucătură ;).

“Activitatea noastră se bizuie pe un principiu simpul: privarea de priviri. Ştii ce le urâţeşte pe captivele noastre? Faptul că nu se uită nimeni la ele. Or, frumuseţea nu există decât admirată, ea este pe de-a-ntregul ostentaţie. Încetează să-ţi pironeşti ochii la ea, şi ea dispare”.