E trist

E trist. E trist sa vezi cum viata se scurge pe langa tine, ca firele de nisip intr-o clepsidra. E trist sa-ti dai seama ca ai o anumita varsta si ca nu ai realizat nimic de care sa te simti 100% mandru. E trist sa-ti dai seama ca inca nu ai forta necesara de a sparge globul de cristal in care esti tinut prizonier. E trist sa intelegi ca esti doar o marioneta in mainile destinului pe care altii vor sa ti-l controleze. E trist sa vezi cum, incet incet, lumea nu mai e la fel cum o stiai: colorata. Da. Are si tonuri inchise. E trist sa vezi cum universul tau se prabuseste ca un castel din carti de joc. Si de ce? Pentru ca unii par a fi dispusi sa-ti distruga inocenta, bucuria, dorinta de a trai. E trist sa descoperi ca acei “unii” sunt mai aproape de tine decat crezi. Ii cunosti. Dar se ascund atat de bine in spatele unor masti, incat ti-e greu sa-i recunosti. E greu pana deschizi ochii, dar mai greu e cand reusesti sa vezi adevarata fata a realitatii. E trist sa-ti dai seama ca lupti impotriva morilor de vant. E atat de greu. Iar armele tale sunt visele, speranta si un zambet. Nimic material, nimic palpabil. E trist sa te privesti in oglinda si sa numeri lacrimile care-ti uda obrajii. E aproape imposibil sa-ti infrangi dorinta de a plange. E trist sa te uiti in jur si sa nu vezi pe nimeni dispus sa-ti stea alaturi. E trist sa-ti dai seama ca persoanele care pot fi sursa ta inepuizabila de energie sunt atat de aproape si totusi atat de departe.

E trist sa-ti dai seama ca nu mai ai timp. Now or never! Si-mi vine sa tip…

Nu Mai Pot

Am nevoie de tine. Am nevoie de tine mai mult dekt crezi. Si tu unde esti? M-ai uitat deja? M-ai dat la schimb pe un sejur cu parintii? Sau poate pe o vacanta la rude? Nu stiu. Si nici nu ma intereseaza acum. Tot ce stiu e ca am nevoie de tine. Abia imi pot stapani dorinta de a forma numarul tau si de a te suna. Da. Cu riscul de a stii ca nu-mi vei raspunde. De ce? Din motive prostesti, de care m-am saturat. Ba nu poti vorbi pentru ca sunt parintii langa tine, ba ai uitat telefonul pe silentios. Dar vreau sa-ti vorbesc. Vreau sa plang. Sa-mi inec suferinta in dulcele vorbelor tale. Dar esti departe. Nu ma auzi. Nu simti ca te chem si ca am nevoie de tine. Vreau sa-ti spun ce ma doare. Problemele noastre vechi. Parintii. Da. Inca. Si sunt satula de toate. Si de tot. Ma simt ca un animal salbatic, tinut intr-o cusca la gradina zoologica. Tanjesc dupa libertate. Urlu. Dar nimeni nu ma aude. Sunt doar eu cu mine. Vreau sa scap din cusca in care sunt tinuta. Vreau sa scap de sub jugul apasator al statului de “adolescenta, fiica unui tata de 2 fete”. Vreau sa mi se acorde incredere. Vreau sa mi se dea libertatea necesara unui adolescent de 16 ani. Nu beau, nu fumez. Nu sunt genul de adolescenta destrabalata, cu doua degete de fard negru la ochi si cu aere de emoleta. Si mi-e sila. Mi-e sila de lumea in care traiesc. De gandirea invechita a tatalui, de toanele lui. Mi-e sila de cocalarii care stau la coltul strazi, rontaie seminte si printre doua coji scuipate pe jos, isi raspesc din pretiosul lor timp sa strige dupa tine “Hei! PssPsss!”. Mi-e sila de mosii care-ti fac cu ochiul din tramvaie. Mi-e sila de acei “parinti” care-si bat copiii fara mila. Mi-e sila de javrele cu aere de “macho” care-si permit sa-si bata iubitele, sotiile. Mi-e sila de milionarii care intorc banii cu lopata in timp ce atatia oameni mor de foame, intr-o saracie crunta, bolnavi. Asta e lumea in care traim. Pardon. Asta e doar o parte infima din ea. Si uite unde am ajuns. Cand sunt nervoasa imi vine sa ma iau de toata lumea. Trec de la un subiect la altul.

Tot ce pot sa mai zic e ca Nu Mai Pot…